Am devenit neputincioşi,
Norii nucleari ne-au îmbolnăvit,
Creierul e unul mutant,
Plin de noxe adunate,
de multe secole încoace.
Bunătatea s-a dizolvat în acidul cerebral,
Nu avem viitor,
Ne îndreptăm în marş spre o gaură de vierme...
Ne-am uitat originile,
Părinţii îi torturăm,
Bătrânii mor pe capete,
Sub sentinţa gravă,
a societăţii împuţite,
ce duhneşte a hoit...
Văd în fiecare zii pe stradă,
feţe osoase, mutilate,
schelete ambulante,
cu priviri inexpresive.
Au renunţat la luptă.
Îşi aşteaptă moartea,
ce îi pândeşte,
peste tot, liniştiţi...
Am ajuns să îi torturăm
fizic si psihic,
să le tăiem speranţele,
să le luăm zilele...
Cu ce drept?
Cine suntem noi să facem asta?
suntem oameni ca şi ei.
nu avem dreptul să le amărâm bătrâneţile,
viaţa le-a făcut deja asta,
e de ajuns...
Cică nişte oameni cu judecată,
au inventat de mult, odată,
o lege aspră,
să îi pedepsească,
pe aceşti călăi.
dar mulţi scapă,
şi sunt liberi să isi continue,
opera macabră...
Îmi crapă sufletul în mii de bucăţele,
Strada e plină de bătrâni,
părinţi, bunici, unchi şi mătuşi,
cerşind cu lacrimi în ochi,
o bucată de pâine sau un ban...
A devenit o mafie.
Îi mutilează şi îi aruncă pe stradă la cerşit,
iar seara le iau toţi banii
şi dacă nu au strâns destui,
pumnii încleştaîi le zdrobesc oasele,
sângele curge din ei râuri,
se roaga cu ardoare să le vină,
sfârşitul cât mai repede,
să nu mai sufere...
Cum ne permitem să îi tratăm aşa?
Oare nu ei ne-au adus pe lume?
Nu ei ne-au crescut?
Nu eram nimic fără ei,
nu existam,
iar acum îi huiduim,
Pentru că ne-au adus pe lume,
au vegheat asupra noastră,
când boala ne macină,
ne-au îndrumat paşii în viaţă...
Iarba creşte invers,
animalele vorbesc,
căsătorii între indivizi de acelaşi sex,
suntem nimicuri,
ne autodistrugem ca proştii...
S-a terminat timpul în care,
Bunătatea şi respectul mai aveau prioritate.
acum banii ne conduc,
în marş milităresc,
pe o muzica funebră de Bach,
spre apocalipsă...
