Rutină...

Rutină, rutină și iar rutină.
Ne învârtim în cercuri vicioase,
Viața noastră e un drog,
Un drog de care nu putem scăpa.

Alcool, țigări, iarbă.
Combinația perfectă,
Să te scoată din sistem,
Din aceeași monotonie,
Rutină, rutină și iar rutină...

Facultatea te innebunește,
Cunoștințele sunt prea multe,
Pentru niște creiere sparte,
Bete de fericirea indusă,
Sau căzute prin șanțuri,
În abisurile alcoolului,
Rutină, Rutină și iar rutină...

Demonii lenei și ai delăsării,
Se lăfăie în mințile noastre,
Pe divanuri de catifea,
Roție, cu lemn de mahon,
Mirosind a putere,
Savurând crame întregi,
Din energia noastră,
Delicatesă pentru ei,
Rutină, rutină și iar rutină...

Fără oaze de libertate,
Fără câmpiile Elizee,
De-un verde plin de viață.
Cădem din vârful gloriei noastre,
Unde sufletul zburdă singuratic,
Direct pe apa Stixului,
Îngropați în muncă și indatoriri,
Rutină, rutină și iar rutină...

Azi...

Am devenit neputincioşi,
Norii nucleari ne-au îmbolnăvit,
Creierul e unul mutant,
Plin de noxe adunate,
de multe secole încoace.
Bunătatea s-a dizolvat în acidul cerebral,
Nu avem viitor,
Ne îndreptăm în marş spre o gaură de vierme...

Ne-am uitat originile,
Părinţii îi torturăm,
Bătrânii mor pe capete,
Sub sentinţa gravă,
a societăţii împuţite,
ce duhneşte a hoit...

Văd în fiecare zii pe stradă,
feţe osoase, mutilate,
schelete ambulante,
cu priviri inexpresive.
Au renunţat la luptă.
Îşi aşteaptă moartea,
ce îi pândeşte,
peste tot, liniştiţi...

Am ajuns să îi torturăm
fizic si psihic,
să le tăiem speranţele,
să le luăm zilele...

Cu ce drept?
Cine suntem noi să facem asta?
suntem oameni ca şi ei.
nu avem dreptul să le amărâm bătrâneţile,
viaţa le-a făcut deja asta,
e de ajuns...

Cică nişte oameni cu judecată,
au inventat de mult, odată,
o lege aspră,
să îi pedepsească,
pe aceşti călăi.
dar mulţi scapă,
şi sunt liberi să isi continue,
opera macabră...

Îmi crapă sufletul în mii de bucăţele,
Strada e plină de bătrâni,
părinţi, bunici, unchi şi mătuşi,
cerşind cu lacrimi în ochi,
o bucată de pâine sau un ban...

A devenit o mafie.
Îi mutilează şi îi aruncă pe stradă la cerşit,
iar seara le iau toţi banii
şi dacă nu au strâns destui,
pumnii încleştaîi le zdrobesc oasele,
sângele curge din ei râuri,
se roaga cu ardoare să le vină,
sfârşitul cât mai repede,
să nu mai sufere...

Cum ne permitem să îi tratăm aşa?
Oare nu ei ne-au adus pe lume?
Nu ei ne-au crescut?

Nu eram nimic fără ei,
nu existam,
iar acum îi huiduim,
Pentru că ne-au adus pe lume,
au vegheat asupra noastră,
când boala ne macină,
ne-au îndrumat paşii în viaţă...

Iarba creşte invers,
animalele vorbesc,
căsătorii între indivizi de acelaşi sex,
suntem nimicuri,
ne autodistrugem ca proştii...
S-a terminat timpul în care,
Bunătatea şi respectul mai aveau prioritate.
acum banii ne conduc,
în marş milităresc,
pe o muzica funebră de Bach,
spre apocalipsă...

Gheaţă...

Afară e frig.
E noapte.
Cerul aruncă cu fulgi peste mine,
Plămânii scuipă aburi,
Buzele îmi sunt crăpate,
Merg desculţ prin deşertul îngheţat.

Bombardament de amintiri,
Iluzii ale unui eu trecut,
Le văd pe un ecran de gheaţă.

O lacrimă albastră îmi umezeşte obrazul,
În suflet se mai aprinde o sclipire,
O amăgire a ceea ce a fost.
Nu mai am inimă,
Nu mai am nici un rost.

Aş vrea să mai pot visa,
Să mai văd soarele,
Să simt viaţa.
Prin vene să îmi curgă marea,
Să mai tin odată floarea,
Să mă îmbăt cu parfumul ei,
Să îi văd în fiecare zii imaginea...

Un văl de pumni îngheţaţi,
Îmi zdrobeşte faţa.
Mă trezesc din iluzie.
Acelaşi deşert îngheţat...

În faţă îmi apare o imagine,
Pare că o ştiu dar nu îmi amintesc,
Faţa din imagine e zâmbitoare.
Întinde o mână cu căldură spre trupu-mi îngheţat,
Creierul atrofiat îşi aminteşte,
E un suflet plecat din copilărie,
Un suflet drag,
De viaţă prea devreme luat...

Întind mâna-mi îngheţată,
Spre căldura binefăcătoare,
Nu apuc.
Un cuţit de gheaţă mi se înfige în spate.
Nu picură sânge,
Doar că imaginea dispare...
Iar se joacă cu mine,
Acelaşi deşert îngheţat...

Ecrane de gheaţă mă înconjoară,
Îmi arată viaţa toată.
Eu sunt acolo...
E parte din mine.
Odată era altceva.
Acum e doar deşertulăsta blestemat,
Prin care merg neîncetat,
Ca Sisif cu piatra sa,
Nu se va mai termina plimbarea asta...

oare?

Ce e viaţa asta?
De ce trebuie să suferim atât?
oare va găsi cineva vreodată fericirea?
întrebări fără răspuns
totul e o frunză în vânt.

Acum totul îmi pare atât de greu,
Mi-am pierdut identitatea,
mintea mi s-a închis
inima mi-a împietrit
Sufletul aproape s-a stins...
mai e doar flacără de veghe,
undeva în fiinţa mea,
dar care curând se poate stinge şi ea...

Nu mai ştiu să râd
nu mai pot să plâng
plutesc undeva
într-o stare ce nu e a mea...

Departe de realitate
fără sentimente
fără gânduri
un simplu vid.
Acum cineva mi-ar spune:
"de ce vorbeşti aşa?
ai prieteni pe care te poti baza..."

Iar raspunsul meu ar fi simplu.
lumea e rea şi egoistă
când au avut nevoie de mine
am fost acolo fără reţinere
Dar când a fost vorba să fiu ajutat
mi s-a închis uşa în nas...

Ochii îmi plâng cu lacrimi amare
Sufletul în mii de bucăţi mi se sparge
M-au călcat în picioare...

Demonul din mine

Herăstrău?
M-am aşezat pe bordura de beton,
A unui debarcader părăsit,
Am o tigară în mână,
Reflectez la trecut,
Sângele îmi clocoteşte în vene,
Plămânii îmi iau foc,
Am obosit,

Mă apropii de apă,
E jucăuşă, cu valuri line.
Mă apropii mai mult.Îmi văd reflexia.
Oare... Sunt chiar eu?
Ochii mă înşeală?
Nu mă mai recunosc,
Reflexia seamănă mai mult cu o umbră,
Un demon venit din străfunduri.
Îmi zambeşte pervers.

Ăsta nu-s eu,
Un fior de teamă zboară prin cer,
Îl vede şi râde.

Imaginea se tulbură,
Se metamorfozează,
Îi cresc aripi negre,
Din colţii imenşi picură sânge,
Pielea îi e solzoasă,
În palme are două găuri negre,
Pregătite să absoarbă suflete.

Oare nu scăpasem de el?
Îmi trece un gând prin minte,
Parcă era închis pe vecie...
Îl învinsesem...
Cum o fi scăpat?

Hohote de rîs metalic,
Îmi rasună în urechi,
Ochii îi sunt în flăcări,
Gâtlejul îi e uscat,
Îi e sete de răzbunare,

Gura i se schimonoseşte...
''Prostule!!
Ce credeai că o luptă e de ajuns?
Că poţi învinge iadul aşa uşor?
Te aştept de mult naivule,
Nu poti fugi de destin,
Steaua lui David o porţi în frunte,
Eşti fiul Iadului''

Vorbele lui mă sufocă,
Nu pot să scot nici un sunet,
Puterile mă lasă,
Ameţesc...

''A venit timpul,
Întunericul te cheamă''
O mână hidoasă iese din apă,
Mi se lipeşte pe faţă,
Nu pot riposta,
Sunt paralizat...

Într-0 secundă îmi absoarbe sufletul,
Pe debarcader,
Rămâne un corp de piatră,
Din care curge o lacrimă roşie,
Lasă pe obrazul de piatră,
O dâră subţire,
O dâră albastră.

Iar pe cer,
Printre norii de vată,
Astrul trimite un con de aură,
Peste omul ce a fost odată... acum
Doar o simplă piatră uitată.

Furtuna începe,
Bubuie cerul,
Debarcaderul începe să crape,
Fulgerele despică apa,
Se apropie de piatră,
Cerul e furios.
Un fulger minunat loveşte în creştetul statuii,
Bucăţele mici zboară în toate direcţiile.
A fost...

Ploaia purifică locul,
Vântul matură rămaşiţele,
Totul revine la normal...
De parcă nimic nu s-a întâmplat.
Divinitatea e mulţumită,
A mai scăpat de o insectă...